Rābi’a Al- Bassri

Rābi’a Al- Bassri

(717- 801)

Vicisitudinile timpului nu ne-au păstrat o reprezentare portretistică imagistică  a acestei poetese şi sfinte a misticii islamice, însăşi  biografia sa terestră  fiind prefăcută mai degrabă în legendă decât într-o înşiruire curriculară. Din informaţiile existente, excesiv de parcimonioase, cunoaştem, fără siguranţa exactităţii lor, doar faptul că, în prima jumătate  a secolului al VIII-lea, s-a năcut la Bassra, în actualul Irak. Mai  ştim că a văzut lumina zilei într-o familie săracă, stare care avea să o însoţească întreaga viaţă lumească. Realitatea biografiei sale este, mai curând, o legendă, datorată, poate, relatărilor unui alt mare poet sufit, Farid-u-l Attar, care crede că Rābi’a  însăşi nu a lăsat, după moarte, o operă propriu-zisă fixată în scris. O puternică foamete care s-a abătut asupra oraşului Bassra ar fi determinat-o pe tânăra poetesă să se despartă de familia sa şi să se alăture, în condiţii confuze, unor caravanieri expuşi, mai tot timpul, în peregrinările lor, atacurilor hoţilor de drumul mare cărora, în cursul unei asemenea razii, le-ar fi căzut prizonieră şi luată ca sclavă. Faţă de tratamentul deosebit de dur la care a fost supusă de către stăpânul său, Rābi’a şi-a gasit alinare în rugăciune,  meditaţie, post şi necontenită invocare a celuilalt stăpân – Creatorul şi Dumnezeul. Se povesteşte că, odată, aflându-se în bazar, s-a văzut urmărită de unul din mulţii oameni fără de căpătâi care roiau prin asemenea locuri publice şi, luând-o la fugă pentru a se salva, s-a prăbuşit în pubere, rupându-şi o mână. Următoarele versuri care îi sunt atribuite fixează momentul: “Sunt doar o biată orfană şi roabă. Mâna mea este, acum obrintită, dar nu iau aminte de vreme ce tu, Doamne, mă primeşti în grija şi în mila ta cea nemărginită”. Se spune că Rābi’a a auzit atunci o voce spunându-i: “ Nu lua în seamă durerile trupului care vor năvăli, căci într-o bună zi, cea a Judecăţii din Urmă, vei avea fericire, pentru care chiar îngerii cerului te vor pizmui”. Este  probail vorba de o metaforă în care şi vocea poetesei şi vocea misterioasă nu reflectă decât versuri transmise pe cale orală, de-a lungul timpului. Poezia rămasă de la Rābi’a este una a extazului erotic transfigurat în extazul iubirii pentru ceea ce înseamnă Divinitate şi transcendenţă.Un extaz acorporal şi împins până la depăşirea condiţiei umane, către comuniunea cu Dumnezeu. Pentru misticismul epocii şi al creaţiei poetice a Rābi’ei, iubirea înseamnă ascetism şi înseamnă un dar venit de la Divinitate. Iar Divinitatea nu oferă daruri decât celor care au ajuns la treapta cea mai de sus a comuniunii. Până la încheierea vieţii sale tranziente, poetesa a mers fără ezitare pe “calea” către sfârşitul întru comuniune şi unire cu Iubitul care, metaforic, întruchipează pe Dumnezeu , Universul şi eternitatea. Pentru această iubire extatică, Rābi’a a fost trecută în rândul sfinţilor mistici sufiţi. 

Editura Proema, a publicat selecţii din lirica poetei în volumul: